Poate ar trebui să îi fac un blog separat, dar am deja şase, iar următorul va fi neapărat pe wordpress.
„Mie nu mi-e frică de nimic, spunea ea de fiecare dată când cineva o întreba de ce se teme cel mai mult. Într-o zi, s-a trezit îmbufnată. Rămăsese fără ceai. Se îndreptă spre oglindă, îşi ciufuli părul (trebuie să ştiţi că ea face mereu totul pe dos) şi spuse: « Doar de iubire ». Misterul era astfel dezlegat, iar toţi omuleţii care o interogau cu orice ocazie s-ar fi bucurat acum să audă că se teme de aşa ceva. Îşi luă rochia verde şi se încălţă cu pantofii ei preferaţi. În loc de geantă, îşi luă un săculeţ mic în care puse câţiva biscuiţi cu alune ca să îi ronţăie pe drum. Domnişoara Nepriceputeanu obişnuieşte să se oprească din când în când, pe stradă, şi să se uite la oameni. Îşi scoate câte o prăjiturică şi începe să o mănânce tacticos în timp ce se uită la chipurile celorlalţi. Vrea să vadă cum arată fericirea în ochii altora şi cum arată un om îndrăgostit. Apoi, când ajunge acasă, se duce iar în faţa oglinzii şi începe să facă fel de fel de feţe încercând să imite expresiile văzute în ziua respectivă. Nu face mereu asta. De cele mai multe ori nici nu se uită la ei şi pare preocupată de ceva important, dar ea se gândeşte la sortimentele de ceai pe care ar trebui să şi le mai cumpere. Ieri a găsit pe stradă o jumătate de inimă de carton. A luat-o acasă şi a asezat-o pe perete, lângă oglindă. „O să găsesc şi cealaltă jumătate. Oare cine o fi aruncat-o?” Se aşeză pe fotoliul preferat, îşi luă lângă ea cartea preferată, mai ronţăi nişte biscuiţi preferaţi şi sorbi din ceaiul preferat. „O să găsesc şi cealaltă jumătate.”
„Mie nu mi-e frică de nimic, spunea ea de fiecare dată când cineva o întreba de ce se teme cel mai mult. Într-o zi, s-a trezit îmbufnată. Rămăsese fără ceai. Se îndreptă spre oglindă, îşi ciufuli părul (trebuie să ştiţi că ea face mereu totul pe dos) şi spuse: « Doar de iubire ». Misterul era astfel dezlegat, iar toţi omuleţii care o interogau cu orice ocazie s-ar fi bucurat acum să audă că se teme de aşa ceva. Îşi luă rochia verde şi se încălţă cu pantofii ei preferaţi. În loc de geantă, îşi luă un săculeţ mic în care puse câţiva biscuiţi cu alune ca să îi ronţăie pe drum. Domnişoara Nepriceputeanu obişnuieşte să se oprească din când în când, pe stradă, şi să se uite la oameni. Îşi scoate câte o prăjiturică şi începe să o mănânce tacticos în timp ce se uită la chipurile celorlalţi. Vrea să vadă cum arată fericirea în ochii altora şi cum arată un om îndrăgostit. Apoi, când ajunge acasă, se duce iar în faţa oglinzii şi începe să facă fel de fel de feţe încercând să imite expresiile văzute în ziua respectivă. Nu face mereu asta. De cele mai multe ori nici nu se uită la ei şi pare preocupată de ceva important, dar ea se gândeşte la sortimentele de ceai pe care ar trebui să şi le mai cumpere. Ieri a găsit pe stradă o jumătate de inimă de carton. A luat-o acasă şi a asezat-o pe perete, lângă oglindă. „O să găsesc şi cealaltă jumătate. Oare cine o fi aruncat-o?” Se aşeză pe fotoliul preferat, îşi luă lângă ea cartea preferată, mai ronţăi nişte biscuiţi preferaţi şi sorbi din ceaiul preferat. „O să găsesc şi cealaltă jumătate.”
Photo source: heartit.
No comments:
Post a Comment