09 July 2009

Peter

Am terminat de citit şi „Femeia comestibilă”. Tot de Margaret Atwood. Mă simt ca un consumator păcălit să cumpere şi să citească aceste cărţi. Ca şi cum aş fi o devoratoare profesionistă. De trei ani de zile devorez cărţi, le înfulec pe negândite, mi le îndes pe gât cu ambele mâini. Înainte obişnuiam să citesc. Cu toate acestea, pe dinăuntru mă simt la fel de goală. Unde se duce toată această materie? Şi mai ales, ce se întâmplă cu toate acele stări şi sentimente care îmi rămân imediat după ce termin de citit o carte? Aş vrea ca măcar pe ele să nu le uit. E ca atunci când eşti bolnav sau pur şi simplu te doare ceva. Ajungi să uiţi ce ai simţit atunci. Şi la fel se întâmplă şi cu poveştile de mai-mult-sau-mai-puţin-iubire. Îndrăgosteli. Zăpăceli de moment. Fluturi care trăiesc doar o zi. Fluturii chiar trăiesc numai o zi. Nu-mi mai amintesc nimic. Mi-ar fi plăcut să îmi aduc aminte de priviri. Da, privirile mi se par cele mai importante şi cele mai sincere. Am ghicit întotdeauna ce e în sufletul cuiva doar întâlnindu-i privirea şi uitându-mă cu atenţie sub învelişul acela de sticlă colorată. Dar uite că nu-mi mai amintesc nimic. Nici măcar privirea primului „Te iubesc” aşa grăbit şi temător cum era. Nu-mi mai amintesc nici emoţiile acelea prosteşti dinaintea unei întâlniri. Maturitatea implică această seriozitate absolut dezgustătoare. Ştiu însă că fluturii aceia, deşi trăiesc puţin, se ivesc întotdeauna când nu te aştepţi. Mi-ar plăcea să fiu ca Marian, tânăra protagonistă a romanului. Să nu îmi pese deşi aparent să fiu un model de normalitate. Să-mi dau seama ca înnebunesc, dar să îmi savurez în linişte nebunia. Să nu mi se pară ciudat să fug de Peter şi să îl las singur în mijlocul străzii. Cred însă că mi-aş dori un Peter care să reuşească totuşi să mă găsească zece străzi mai încolo, să îmi spună că sunt nebună, dar să nu îi pese. Marian credea că Peter încerca să o distrugă. Poate încerca singură să facă asta. Măritişul e un subiect banal. Plictisitor. Îndepărtat chiar. În „Nuntă în cer” era exact ce distrugea echilibrul acela neînţeles şi totuşi firesc. În „Femeia comestibilă” acesta devine aproape o capcană invizibilă care duce la o metamorfozare lipsită de sens. Cred că nici la finalul cărţii Marian nu înţelege ce i s-a întâmplat. Aşa cum nici voi nu înţelegeţi acum ce se întâmplă în carte. Nu văd cum aş putea eu să explic în câteva cuvinte un roman care ar putea însemna în acelaşi timp o mie de lucruri sau ar putea să nu reprezinte decât evidentul. O tânără care nu e încă pregătită să se mărite. Dacă stau să mă gândesc măcar pentru o clipă la ceea ce vreau să spun, îmi dau seama că nu vreau să transmit nimic. Poate doar o stare. De bine sau de rău. Dacă aveţi un Peter lângă voi, o să vă simţiţi bine. Deşi Peter ar putea să fie plictisitor. Miroase prea mult a prototip. Nu spun că mi-aş dori neapărat un Peter care să nu respecte tiparul. Ar trebui să aibă însă ceva care să îl facă diferit. În ochii mei, desigur. Sau poate că ar trebui să fie doar el, fără să facă nimic, doar să existe şi să ne recunoaştem.

3 comments:

  1. This comment has been removed by the author.

    ReplyDelete
  2. O sa gasesti tu un raspuns. :)

    ReplyDelete
  3. am sters din greseala

    ReplyDelete

With the past, I have nothing to do; nor with the future. I live now. Ralph Waldo Emerson

Don’t pray when it rains if you don’t pray when the sun shines.




îmi ţin fericirea în buzunare, în zeci de buzunare cusute pe dos.

My photo
scriu pentru mine, ca să cresc mare