în căutarea dimineţilor pierdute

pisica pătrată şi-a umplut burta de porţelan cu ceai verde încă de la şapte dimineaţa. din colţurile camerei, din covorul cu urme de valuri şi din uşile de carton se învălmăşeau sunete ascuţite care îmi zgâriau somnul. m-am trezit fără să mă trezesc. încet, paşii s-au îndepărtat de pat şi s-au apropiat de amintirea nopţii trecute. de nişte ochi a căror culoare nu mi-o mai amintesc. poate erau negri. sper că erau negri. de nişte cuvinte pe care nu vreau să mi le amintesc. ne-am oprit în dreptul unui dulap cu sertare în care s-a ascuns fumul de ţigară. cu spatele lipit de el, adun rămăşiţele a ceva ce ar fi putut să fie. mucuri de ţigară şi zâmbete obosite. există oameni care transformă în cioburi tot ce ating. şi nu sunt cioburi de sticlă frumoasă şi colorată cu care nişte copii ar putea să se joace. sunt cioburi pe care dacă le adunăm şi le lipim la loc, vor rămâne urme şi totul va fi mai fragil.

îmi zâmbeşte, nu-mi zâmbeşte, îmi zâmbeşte, nu-mi zâmbeşte...

în piept am o broşă cu zâmbete culese de la tot soiul de oameni. sunt oameni care zâmbesc cu gust de cafea, sunt oameni care zâmbesc cu o idee timidă în colţul gurii şi oameni care zâmbesc chiar şi atunci când sunt serioşi. azi-dimineaţă, acul ascuţit a străpuns şi zâmbetul tău.