micile

duminicile au mereu un iz de copilărie, o impresie de "în realitate n-am plecat niciodată", un parfum de "întotdeauna acasă o să mă simt copil, oricât de mare voi fi crescut".

nu m-am împăcat nici acum cu acest sentiment. mă sperie şi mă întristează în egală măsură. uneori aproape mă sufocă. cum să te obişnuieşti cu sentimentul că nu s-a schimbat nimic? şi mi-e drag şi dor, în acelaşi timp, de copilul care ar fi putut să facă atât de multe.

o călătorie cu trenul mă va arunca în doar câteva ore în inima Bucureştiul murdar şi încins. Copilul o să rămână acasă, o să mă aştepte într-o altă duminică, poate va fi toamnă până atunci. În zgomot şi printre mii de necunoscuţi, obosesc adesea, dar mă simt bine. Nu am timp să mă mai gândesc la copilul care ar fi putut să facă atât de multe. Între atâţia necunoscuţi, îmi pierd definiţia şi, cel mai sănătos, renunţ să o mai caut.

duminicile vor avea întotdeauna o mână puternică de care se vor folosi ca să te întoarcă în timp. de duminici mă tem aşa cum mă tem de zilele de luni. duminicile sunt mereu un sfârşit melancolic şi obositor de săptămână, iar zilele de luni sunt mereu doar triste începuturi ale unor săptămâni gri.