ochelari de soare

 mi-am tuns ieri bretonul cât să îmi intre în ochi. fix cât să văd clar, dar puţin în ceaţă. să mă uit la oameni şi să-i văd pe toţi la fel, din când în când întrerupţi de linii verticale. oameni în pijamale albe cu dungi roşiatice. oameni cu cearcăne ca nişte dungi lungi, ca nişte fire din bretonul cuiva. şi oamenii aceştia în pijamale ale căror dungi se mişcă odată cu tine sunt nişte oameni care nu se supără niciodată şi nu merg niciodată prea repede ca să nu îşi piardă dungile. ori de câte ori iau un pahar în mână, dungile se prelungesc şi pe el şi atunci ei beau încet de tot ca să nu sperie dungile.
uneori însă dungile decid să plece singure şi să brăzdeze cerul cu linii roşiatice, fără să se mai uite la oameni.