Ca printr-o intamplare, iata, chiar daca in realitate e octombrie, ploua si e frig, si-l citesti pe Mircea Ivanescu

Mircea Ivanescu - Poezia e altceva?

nu trebuie sa povestesti în poezie – am citit
un sfat catre un tânar poet – deci sa nu povestesc
cum, foarte devreme, ea se scula dimineata, si asezându-se pe pat
astepta sa i se linisteasca respiratia, cu fata în mâini –
sa nu spun nimic despre chipul ei atâta de obosit
încât i se încovoiau umerii, în fata oglinzii, când
se pieptana încet. sa nu-mi marturisesc spaimele
lânga fata ei înstrainata, întoarsa de la mine.
sa nu umblu cu versuri, ca si cu oglinda în mâini
în care se rasfrâng acele dimineti cu lumina cenusie
dinainte de zori. poezia nu trebuie sa fie reprezentare,
serie de imagini – asa scrie. poezia
trebuie sa fie vorbire interioara. adica
tot eu sa vorbesc despre fata ei înecându-se, cautându-si
respiratia? însa atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc
despre fata ei, despre miscarile încetinite prin straturi
de remuscari tulburi, de gânduri doar ale mele,
ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine –
si ea – adevarata ei fiinta atunci?


Mircea Ivanescu - Dar sunt si amintiri adevarate

Si eu am umblat odata cu o amintire
în mâini, strângând-o atent, sa nu-mi scape.
(îmi alunecase odata – si se rostogolise de-a dura
pe jos. am sters-o frumos, cu mâneca hainei
nu mi-a fost frica. amintirile mele sunt mingi –
nu se sparg niciodata. numai ca daca-mi scapa,
din mâini, se pot rostogoli foarte departe –
si mi-e lene sa mai alerg dupa ele, sau chiar
sa ma întind la marginea mea, sa-mi las mâna
din ce în ce mai lunga în jos, sa fugaresc amintirea.
îmi iau mai bine o alta. si asta poate fi falsa.)
si eu am umblat, deci, odata cu o amintire
în brate – (si ma gândeam, cu un rânjet
rau, ca într-o carte celebra, nu mai stiu cine
umbla cu propriul sau cap prin infern, luminându-si
drumul). si parca nu e tot una?