despre actorii de teatru ca despre niste sculpturi in miscare

spuneam zilele trecute nu mai stiu cui si nici nu mai stiu daca spuneam de fapt cuiva cum actorii de teatru mi s-au parut intotdeauna ca artisti, plasati undeva mai sus decat pictorii, decat actorii de film, decat scriitorii, decat sculptorii, decat alti artisti in general.

actorul este uneori o opera de arta prin el insusi. pentru ca in vreme ce un scriitor genial iti va servi un roman la fel de genial prin intermediul unui redactor de editura, al unei tipografii si, in cele din urma, al unei librarii, actorul isi desfasoara geniul pe scena, in fata ta unde, cu conditia sa stai in primul rand, aproape ca l-ai putea atinge. cred insa ca acest lucru poate fi inteles in mod corect doar de catre cei care la sfarsit aplauda un singur actor din toti cei zece care sunt poate pe scena.

actorul este o sculptura in miscare, un tablou care a prins viata. este poezie si muzica in acelasi timp, iar fiecare oscilatie a vocii sale nu reprezinta decat o alta parte a operei de arta care isi exprima si isi justifica existenta pe un podium de lemn.

de fiecare data cand am ocazia sa imi intalnesc unul dintre scriitorii preferati, iar asta, slava Domnului, s-a intamplat de cateva ori, nu simt acea emotie pe care o incerc atunci cand in fata mea sta un actor. nici actorul si nici scriitorul nu isi lasa geniul acasa, dar in vreme ce un scriitor s-ar putea sa nu-ti transmita uneori nici prin conversatie emotia pe care o simti atunci cand ii citesti cartea, actorul - actorul de geniu - iti va prezenta in permanenta prin miscare, prin privire, prin timbrul vocii, aceeasi dovada a operei de arta care este chiar el.