we all go for skinny

I can handle changes, but I cannot handle fights.

mie imi trebuie o secunda ca sa simt ca nu apartin acestui loc si nici macar mie. imi trebuie o secunda ca sa se darame iarasi totul si sa vreau sa plec, sa dispar din vietile tuturor, inclusiv din a mea. sa merg acolo unde se simte mereu ca acasa, un acasa pe care mi l-am construit singura, un acasa unde nu ma cunoaste nimeni si un acasa unde ma iubesc cel mai mult si pot sa imi zambesc dimineata.

imi trebuie doar o secunda ca sa mi se para ca tot ce ma inconjoara e fals si putred si prefacut. si-mi trebuie doar o secunda ca sa aud din nou o voce care imi spune ca am obosit, ca am imbatranit inainte de vreme si ca daca nu schimb ceva, o sa ma prabusesc cat de curand.

si-mi trebuie mai mult decat o clipa ca sa-mi revin si sa-mi spun ca atata vreme cat sunt deasupra liniei de plutire, o sa fie bine. dar stiu ca in jur nu exista nimeni cu adevarat. pe cat de tulburator, pe atat de linistitor. te obisnuiesti pana la urma si cu ideea asta, iar cand cineva iti acorda mai putina importanta, stii ca e firesc. esti un punct in viata celui de langa tine.

azi am vrut sa fac un ocol si sa merg la intamplare fara sa mai ajung la destinatie. imi zgarie urechile o intrebare la care nu stiu sa dau raspuns. am vazut-o acolo, scrisa, acum cateva saptamani, iar nici acum nu am reusit sa-i raspund. ce bine totusi ca exista acea intrebare care imi raspunde la tot ceea ce merge cum nu trebuie. pana aflu raspunsul, imi va fi medicament zilnic: e in ordine, asta s-a intamplat pentru ca exista acea intrebare la care inca nu ai raspuns.

si cam atat. azi si maine am de lucru, iar asta e o garantie a faptului ca imi va fi bine. mi-ar placea sa am mai mult curaj, dar n-am sau nu mai am. pentru ca am avut candva si n-a dus nicaieri. si pe urma e greu sa mai crezi ca e bun la ceva.