and all that nothing

mi s-au înecat toate corăbiile în drumul spre casă. simplu, una câte una, la fiecare pas. o etapă încheiată care mă secătuieşte cumva, mai ales pentru că nu am cu ce să umplu acel gol. în faţa mea, la un moment dat, o fetiţă de aproximativ 7 ani mânca o îngheţată şi vorbea la telefon. mi s-a părut un mic om mare. m-a izbit lipsa acelor diferenţe dintre un adult şi un copil. în afară de acel metru înălţime care nu exista, nimic nu părea să trădeze că acela era un copil. poate mi-am văzut tocmai interiorul, poate că doar mă prefac că sunt un om mare. în ziua în care s-au deschis zeci de drumuri noi, eu nu mai am puterea să merg mai departe.

oricât de mare ar fi tonul dramatic, nu pot să-mi neg această tristeţe, această ciudă împotriva lucrurilor care se petrec în cea mai nepotrivită manieră. I know nothing. poate ce am ajuns să detest cu adevărat este că a doua zi va trebui să zâmbesc şi să uit totul.