La mine timpul s-a ascuns pe undeva prin colţuri

S-au ascuns multe lucruri în ultima vreme, pe sub fotolii, mese, rafturi de bibliotecă. Dar simt că până şi timpul s-a ascuns odată cu aceste nimicuri pe care nu le mai găsesc de ceva vreme, precum semnul acela de carte, amintire preţioasă de la Muzeul Leopold din Viena sau masca pentru ochi, apărător eficace al unui biet pensionar care acum se trezeşte odată cu primele raze ale soarelui, cu găinile inexistente din centrul Bucureştiului şi cu vocile care cer sistematic fiarevechifiarevechi.

În liniştea şi braţele celui mai confortabil fotoliu din lume, nu am reuşit să găsesc suficientă răbdare pentru a urmări un film de la început şi până la sfârşit, tot aşa cum, în aceeaşi zi, am plimbat câteva ore o carte pe străzile Bucureştiului fără ca măcar să-i acord cinci minute de lectură pe o bancă, la umbră. În mod cert, prietenii mei, nepensionarii, mi-ar spune că este doar o perioadă mai plină decât altele şi că, atunci când voi avea din nou mai mult timp, voi regăsi şi răbdarea pentru astfel de activităţi. Paradoxal însă, mi-am făcut deja planuri de comprimare a puţinului timp liber rămas.

Îmi dau seama că, în timp ce în interior am devenit un om mai ordonat, la exterior se instalează o dezordine pe care o amân în speranţa unui „un pic de timp liber” cât se poate de accidental. Când senzaţia aceea de sufocare apare chiar şi atunci când abandonezi cei 12 metri pătraţi, ştii că altceva îţi măreşte, în realitate, lipsa de spaţiu.


E ca şi cum m-aş supăra pe ceaşca de ceai verde fiindcă am uitat infuzorul mai mult de trei minute. Îmi grăbesc dimineaţa aceasta în care gândurile s-au învălmăşit de la 7 dimineaţa. Am proiectat concluzii pe care nu-mi doresc să le aud, dar le-am rostit. Când simţi că inima începe să te doară, trebuie să te arăţi singur cu degetul şi să faci din nou să fie bine. Ciudat e însă că tot inimii trebuie să îi ceri astfel de garanţii, iar ea ridică din umeri şi-ţi spune între două valuri de sânge cald că cine nu riscă, nu câştigă.