să nu ţi se facă frică

îmi încleştez mâinile într-un dumnezeu invizibil şi-i cer nesfârşită iertare pentru ceea ce-am înţeles abia acum. şi uite, încă, fac prea puţin pentru a desăvârşi un nou om care nu lasă nimic la întâmplare din prea puţinul pe care îl poate controla. m-am săturat până peste poate de nopţile pierdute în care gândurile devin mai negre ca niciodată. mă consum prin scris şi mă redescopăr în vreme ce mă reinventez. o căutare bolnavă, nesănătoasă, nocivă. n-o las. iau viaţa în braţe ca niciodată,  în plin, mă iubesc, îmi spun. atâta suferinţă şi-atâta frică şi nimeni nu ştie. mă opresc aici pentru că nu e nimic, nu e nimic, au mai fost doar atâtea dăţi în care ai simţit la fel. e doar un mod de a lăsa totul să treacă, timpul vindecă multe, dumnezeu îi iubeşte chiar şi pe cei care nu ştiu dacă să mai creadă, chiar şi pe mine. mă salvezi?

te dor uneori colţurile ochilor şi te încrunţi. te dor mai ales atunci când te încrunţi pentru că trecutul tău te ţine un pic pe loc, te trage de mână şi e singurul care în acest moment îţi mai şopteşte (cu câtă viclenie!) că poate nu te-ai schimbat deloc, că uite, reacţionezi la fel.

dar m-am schimbat, îmi spun, dar nu suficient de mult. să ne concentrăm deci pe această schimbare, dincolo de toate umbrele care ne vor da pace pentru că nu le vom da de ales.

fără etichetă. postul ăsta trebuie să se piardă.