atâta haos

atâta haos n-am mai avut în cap de anul trecut când mă luase totul pe nepregătite. abia acum îmi dau seama câte altele mă vor mai lua pe nepregătite, dar câtă muncă e necesară ca să reduci măcar la jumătate sentimentul că lumea aleargă pe lângă tine şi că trebuie să încerci s-alergi şi tu ca s-o poţi prinde din urmă.

totul e posibil. iar tu, ca om, poţi face cam aproximativ orice. şi-atunci când ştii asta, n-ai decât să alegi: îi dau în cap omului încă leneş din mine şi devin omul care munceşte în direcţia lucrurilor pe care vrea să le îndeplinească sau accept faptul că nu vreau să îmi împlinesc obiectivele. din acest punct de vedere, chiar nu există nu pot, există doar nu vreau.

până se face ordine, după tot haosul, visez. diferenţa e că acum visez şi mai mult, mai frumos, mai mare, dacă vreţi. fiindcă vezi că din afară, poveştile tale pe care le crezi mici sunt apreciate la un nivel la care nu te-ai fi gândit şi pe care îl subestimai întotdeauna. nu vă băgaţi visele sub preş. credeţi în ele fiindcă dacă voi nu credeţi, nimeni altcineva n-o să creadă. şi puteţi face orice, asta v-o spun cu certitudine. dacă eu m-am transformat şi mi-am schimbat filozofia de viaţă, oricine poate. nu-i uşor şi, cu siguranţă, nu e confortabil. confortabil e să stai pe canapea, cu punga de ronţănele în braţe şi să te uiţi la TV (no pun intended, fac asta ori de câte ori creierul meu vrea să ia o pauză care să îl relaxeze în modul ăsta). e un exemplu pe care nu îl judec ca atare, încerc doar să exemplific ce confortabil e. şi chiar e. ce-i însă greu şi-o să te dea peste cap, iar tu n-ai altă opţiune decât să rezişti împotriva furtunilor pe care ţi le vei crea singur, e să începi să te schimbi. să munceşti mai mult, să renunţi la lucrurile confortabile care nu făceau decât să te ţină pe loc, să identifici acele obiceiuri dăunătoare şi să renunţi la ele.

şi-n toată nebunia asta, de-acum, îmi dau seama şi mai bine că totul e posibil. sunt pe drumul cel bun fiindcă e un drum al meu, un drum pe care au pornit şi alţi oameni minunaţi, încă de la început. e o plimbare frumoasă de tot, ca pe-o uliţă de sat, cu toţi copacii înfloriţi. o primăvară continuă alături de prieteni dragi.

paradoxal vorbind, I can practice laziness at its best. pot să trag uneori de mine zece ore până să mă dezmeticesc. să las haosul să pună stăpânire pe casă, pe canapea şi pe orice suprafaţă plană şi neacoperită şi cu potenţial de umplere prin dezordine.  dar partea bună e că un astfel de haos nu mă mai copleşeşte nicicum. e dezordinea aia pe care ai chef s-o faci şi-atât. ştii că o să faci ordine lună a doua zi şi că o să-ţi prindă bine când o să vezi totul curat lună. aşa cum dezordinea asta de-acum te relaxează până-n vârful degetelor.