si daca nu-i, ce facem?

in casa mea n-a fost niciodata un pian si nici de vecini cu pian n-am avut parte. imi imaginez uneori ca dincolo de perdele se zareste o casa veche sau un apartament in stilul anilor '30, azi vila de patrimoniu. afara e permanent dupa-amiaza de noiembrie, nici prea frig, nici prea intuneric. in capul meu se simte intotdeauna acelasi miros de flori: crizanteme de toamna. oricand sunt departe de casa, imi imaginez un alt timp, o alta oranduiala a mobilierului. ies in fuga, intr-un cartier numai pe jumatate, asa cum mi l-am imaginat, plin de blocuri care sa ascunda nebunia din strada. pana la strada sunt insa numai cativa pasi, iar tramvaiul 21 se aude si noaptea, acelasi in care treceam in urma cu cinci ani, fara sa stiu ca-mi "vizitam" deja viitoarea casa. dar daca ar fi sa ne intoarcem in casa, ai gasi mereu obiecte pe jos, ba o carte, ba o revista, ba vreun cablu care pare sa locuiasca acolo de cand se stie. unele dintre aceste lucruri par sa apartina parchetului si-atunci le las sa-si faca de cap. multe lucruri nu-s cum ar trebui sa fie si le schimb numai in mintea mea. dar le schimb teribil, rezugravesc de mii de ori, mut cartile intr-o biblioteca inexistenta si-mi imaginez haine aranjate frumos intr-un dulap urias care inca nu a ajuns sa locuiasca la mine. exista insa si lucrurile care sunt, iar astea-s cele mai dragi. provizoriu aranjate (musafirii vor crede intotdeauna ca "ce frumos, imi place cum le-ai aranjat"), cartile zboara in cercuri in capul meu, ca-n basmele cu baietasul care nu voia sa faca baie si-l alergau obiectele. mut in gand canapeaua pe care ei stau linistiti si-i vad asezati pe scaune pe care poate ca nici nu s-ar simti confortabil.