am trecut, in ultima vreme, prin aceleasi stari. stari pe care mi le recunosc si de care ma tem in egala masura. poate nu le stiu in totalitate cauzele sau poate le stiu si le reneg. poate doar astept sa treaca, asa cum las multe altele sa intample si sa isi desfasoare parcursul firesc.

numai ca, in aceasta curgere a timpului, uit de mine. imi spun ca fac mai mult, dar nu fac suficient. sinele, in anumite privinte, pare adancit in spatele unor lucruri atat de superficiale, atat de banale, dar daunatoare, incat singurul lucru de care sunt constienta e ca imi fac rau in mod voit. e lupta mea, pe care o duc de ani. si desi am urcat doar cateva trepte, mai sunt multe, multe.

rau ne facem cu totii fie prin ce facem, fie prin ce nu facem. ne facem rau uneori si de la prima ora cand ne trezim deja suparati. ne facem rau cand nu avem suficienta grija de noi, ne facem rau cand nu ne pasa suficient de cei de care ar trebui sa ne pese.

ne facem rau cand ne ingropam sinele doar ca sa ne bucuram de lucruri triviale. mi se face efectiv rau. nu e vorba de vointa, ci de ascultarea, de descoperirea sinelui. de a-ti urma vocea interioara, de a deveni cine stii ca esti sau ca vrei sa fii. intinzi mainile tot catre tine, zi de zi si te indepartezi in egala masura. nu stiu ce ma tine inca la aceasta distanta. nu stiu de ce distanta nu se ingusteaza. dar am speranta. ca lucrul, ca tot ceea ce fac atunci cand nu am grija ca distanta sa ramana aceeasi, ma schimba, ma face sa reusesc sa micsorez distanta fara sa mai fac imediat pasi inapoi.

se poate sa ne fie frica de noi insine, de faptul ca am putea primi, dintr-o data, o atentie pe care credem ca n-am putea-o suporta? se poate sa ne sabotam singuri de teama ca nu suntem inca pregatiti sa incepem, in fond, o noua viata?

multe s-au intors cu susul in jos. am obosit teribil in timp ce unele lucruri s-au asezat. e o zi in care nu pot face niciun plan. si nu stiu daca vreau sa spun: "and that's okay".