seninul din inima

Mi-a parut sincer rau ca nu i-am raspuns la "hello" fetitei care m-a salutat mai devreme, dar adevarul e ca m-a luat prin suprindere. Gata, sunt de-aici?! Am inceput deja sa-mi construiesc o viata de om mare? Aceeasi, in acelasi loc?

Cu multi ani in urma, aproape intr-o tinerete indepartata (tineretea timpurie, cea in care nu iei aminte la nimic), salutai aceleasi persoane, nu foarte multe la numar. Portarul caminului in care locuiai tu, portarul caminului in care locuiau prietenii.

La Nicolae Grigorescu salutam, de voie, de nevoie, un semi-proprietar care venea ocazional sa ne faca zile negre. Il rabdam, doar era semi-proprietar. Ne-am petrecut nopti intregi acolo numarand putinele stele pe care le vedeai pe cerul luminat de neoanele orasului. Aveam sa si glumim pe tema asta, un an mai tarziu, la Sala Palatului: "Cum de aici se vad stelele?!". "Astea sunt puse de la primarie".

Si la N. Grigorescu locuiam in apartamentul 59. La Sala Palatului locuiam tot la 59. La noi, o perioada, a stat o prietena care se mutase dintr-un apartament cu acelasi numar. Ciudat cum tocmai aceste detalii iti raman in minte. Si lucirile Ateneului de dincolo de fereastra.

Au ramas insa mult mai multe. Nu cred ca uitam vreodata cu adevarat ceva. Raman acolo, inmagazinate bine, ascunse cat mai abitir, cat sa te ia prin suprindere si sa te faca sa-ti dea lacrimile sau sa zambesti melancolic in cele mai neasteptate momente.

Si ce bine ca sunt inca acolo, momentele alea pe care credeai ca le-ai uitat. Ce bine ca inca iti mai vezi bunicul pe cand era inca tanar, acum douazeci de ani. Ai avut, odata, un bunic tanar cu cei mai albastri ochi din lume.

Inca il mai ai, nu te mai priveste cu acelasi senin, doar te imbratiseaza cu aceeasi inima. Nu stii sa faci ordine in amintiri si nici nu trebuie. Nu stiu sa fac ordine in amintiri si nici nu trebuie.