adevărul este că n-are cum
să iubeşti atâta atât de mulţi oameni. să te doară atâta când te doare. să te superi pentru că te-ai supărat. să vrei să te schimbi în timp ce-ţi place cine eşti. să te bucuri de fiecare secundă. să regreţi imediat momentele în care te înfurii. să nu ştii ce să faci cu valul de bucurie care te cuprinde după un telefon care pentru tine înseamnă poate totul. tot ce vrei, tot ce faci, tot ce eşti.
ai fost şi eşti propriul punct de sprijin. dar acum, fără ură, fără încrâncenare. oamenii se schimbă. crezi atât de mult că oamenii se schimbă. odată cu ei, întregul lor univers. să priveşti în urmă şi să înţelegi tot. să priveşti înainte şi să te bucuri că nu ştii ce va urma. dar să ştii că trebuie să mergi înainte.
să-ţi fie bine şi să răsufli uşurat. să te bucuri de ce ţi se întâmplă şi să nu-ţi vină să crezi. să vrei şi mai mult şi să faci şi mai mult. şi să fii recunoscător în fiecare clipă. de-aici şi frica. se întâmplă toate cu adevărat? să simţi că ar trebui să te rogi în fiecare zi. începi să-i înţelegi pe unii oameni foarte credincioşi. poate că de-asta se roagă. fiindcă au totul. nu mult, poate chiar nimic material, dar au totul. în inimă, au totul. şi-atunci, prin ochii lor, lumea se vede altfel.
e bine exact aşa cum e. şi se întreabă şi ei dacă lor li se întâmplă asta. şi se bucură şi sunt recunoscători. şi-atunci li se face frică. n-ai cum să nu te temi când simţi atât de mult. mai că te temi de tine, că încap atât de multe într-o singură inimă.
să nu renunţi niciodată la cine ştii că eşti sau poţi fi cu adevărat. să-ţi spui adevărul. abia pe urmă să-l spui şi altora.
iubire etc.
No comments:
Post a Comment