de-a nimic, dar pe furis

unele lucruri se pierd. si dispare cu ele un sentiment. alteori e o stare. nu ne pare rau dupa lucrul acela in sine, ci dupa ceea ce am simtit atunci si acum pare iremediabil pierdut. sau poate ca ni se face dor de trecut, de lucruri de care nici noi nu ne mai amintim. de ceva ce credem ca a existat si azi nu mai este.

unele lucruri dispar. pe neasteptate, cu inversunare parca, atunci cand simtim ca avem cea mai mare nevoie de ele. ne simtim abandonati, ai nimanui, poate si putin pedepsiti, doar pentru ca unele lucruri dispar. aleg sa dispara. sa iasa pe furis din vietile noastre. am pierdut o umbrela acum un an si mi-am amintit de ea abia atunci cand s-a facut din nou toamna. nu umbrela m-a tradat, ci eu am tradat-o.

acum mi-e din nou dor de toamna si cred ca de o noua ordine a lucrurilor. una in care sa ma simt mai putin constransa de ceva ce nici n-as stiu sa descriu. sentimentul de a te simti vinovat cand nu e cazul, de a incerca sa rezolvi o situatie care nici nu cere rezolvare si care nici nu depinde de tine.

timpul asta, care nu are unde sa dispara pur si simplu, timpul asta chiar le rezolva pe toate.