07 September 2013

Locuim in suburbiile urii


Am cautat, zilele acestea, sa inteleg, mai mult sau mai putin de la distanta, de ce reactionam cum reactionam. Inainte de a prelua opinii sau, cum s-a purtat in iuresul unei tulburari generale, franturi de pareri, am ascultat pana la capat. E clar ca televiziunile au ridicat un zid in jurul protestelor organizate pentru a salva Rosia Montana, "marele zid romanesc", asa cum scrie aici Andra Matzal. La fel de clar cum noi toti avem ziduri in jurul nostru pe care am ales sa le spargem zilele acestea sau nu. Timizi, am dat la o parte doar cateva caramizi sau, dimpotriva, am descoperit ca nu mai exista un zid si ne-am alaturat protestelor, intr-o forma sau alta. Am descoperit ca nu toti oamenii tineri cred in puterea protestelor si nici in binele pe care il poate face fiecare om in parte: "Ce sanse am eu ca individ?". Multe, iar asta fiindca nu suntem niciodata singuri, vocile care nu se auzeau in comunism se aud acum, voci tinere care nu se mai tem sa spuna ca televiziunile tac si ca stirile "de la ora 5" sunt transformate in tragedii nationale. Noi nu mai suntem doar noi intre granitele noastre, insa vor mai trece poate inca 30 de ani pana cand si cei mai multi dintre cei care sunt responsabili la nivel inalt sa inceapa sa vada acest lucru.

Nu intamplator, cred, am descoperit citind "Anatomia resentimentului" a lui Vladimir Tismaneanu, cateva opinii care au parut sa descrie in avans reactiile din aceste zile. Astfel, Ioan T. Morar descrie resentimentul in trei randuri simple:

Locuim in suburbiile urii
Cand trece trenul
Dam cu pietre.

De aceeasi parere e si Mircea Cartarescu (si, nu-i asa, sa ne gandim ca printre noi exista oameni care il urasc fara sa-l fi cunoscut, locuitori fiind ai acelorasi suburbii ale resentimentelor):

"E limpede ca azi, aici, in Romania suntem cu totii scufundati intr-un sistem al urii. Nu vorbesc de uri si inimicitii personale, care au existat intotdeauna si peste tot. La noi insa ura a devenit sistem, face deja parte, ca un drog, din insusi metabolismul vietii noastre nationale".

Daca am spune "Cine nu uraste si cine nu e resentimentar sa arunce primul cu piatra.", ma tem ca am arunca linistiti cu pietre, orbiti tocmai de ura si de resentimente. Adesea, nu ne credem nici noi pe noi si ne lasam prada vechilor instincte, de dinainte ca ratiunea sa le fi potolit, cel putin pe termen lung sau in cea mai mare parte a timpului.

"In Romania de azi", continua acelasi autor in Anatomia Resentimentului, "traim intr-o cultura a urii, unde ne raportam fata de oameni prin cantitatea de resentiment pe care-o avem pentru fiecare in parte".

Ce ar putea sa se acunda la baza acestei taceri generale? Iata o opinie exprimata in continuarea celei de mai sus si care cred ca ilustreaza cat se poate de bine o realitate a Romaniei din zilele noastre:

"Probabil, deci, ca traim intr-o lume care da fiecaruia iluzia exagerata a valorii personale, inzestrandu-l cu un ego nerezonabil de mare. In parte, egalitarismul comunist, in parte scoala cu pretentii de universalitate au creat o uriasa pacaleala de sine pentru mase foarte largi de oameni."

Ne-am indepartat mult astazi de ceea ce se intampla inainte de '89 cand vorbim de mentalitate? Iata ce noteaza Pierre du Bois in Ceausescu la putere. Ancheta asupra unei ascensiuni politice, citandu-l pe Jean-Marie Le Breton*, ambasadorul Frantei la Bucuresti intre 1987-1990:

"Cel care, inainte de toate, trebuie sa incerce sa se hraneasca, sa se incalzeasca, sa se imbrace, nu prea mai are timp liber pentru comploturi". 

Pare o gluma amara sa ne imaginam ca astazi, parafrazand, nu ne mai ramane timp liber pentru proteste. Revin, asadar, la intrebarea "Ce pot face eu, de unul singur, ca individ?". Si raspund ca nu suntem singuri si ca timp liber avem berechet.

Si fiindca problema cainilor maidanezi ne-a fost fluturata zile in sir in mass-media, n-am cum sa nu-i dau dreptate lui Ioan T. Morar: locuim in suburbiile urii si ne hranim cu ea.

Mi-a rasunat in minte un vers dintr-un cantec mai vechi. Numai ca azi a sunat diferit, un cuvant fusese inlocuit: "Uram si cainii vagabonzi". La asta s-a ajuns.

*Jean-Marie Le Breton - La fin des Ceausescu. Histoire d'une revolution, Paris, 1996, p. 19

No comments:

Post a Comment

With the past, I have nothing to do; nor with the future. I live now. Ralph Waldo Emerson

Don’t pray when it rains if you don’t pray when the sun shines.




îmi ţin fericirea în buzunare, în zeci de buzunare cusute pe dos.

My photo
scriu pentru mine, ca să cresc mare