azi am calatorit un pic in timp, spre Bucurestiul interbelic, intr-un loc in care domnul care servea era si patron, si chelner, si casier. zambea, te privea cu multa atentie, se misca incet, aproape greoi si parea sa aiba la dispozitie tot timpul din lume.
a zambit cand mi-a spus ca nu mai are supa crema de spanac, mi-a zambit atat de intelegator ca aproape mi-a venit sa-i cer eu iertare ca cerusem fix tocmai ce nu avea. si-o muzica veche, melancolica, dintr-un radio care avea mai mult de cincizeci de ani si care, supriza, functiona.
perdele ponosite, ai fi zis, dar cu un farmec aparte, langa un pervaz masiv, din lemn baituit. lumina palpaia din cauza unor lampi mici care pastrau un semi-intuneric ce mi-a adus aminte de multe dintre momentele din copilarie: o semi-lumina la care ti se citeau povesti, o semi-lumina la care iti imaginai lumi intregi, dincolo de granitele realitatii de la sase ani.
parca nici realitatea de acolo nu parea tangibila. sa fi fost 2013 sau nu? un vechi frumos si melancolic. la adapost de lume, de chipuri, de prea multa galagie. un soi de dupa-amiaza de sambata, ca pe vremuri.
si daca adunat, ceva mai tarziu si in alt loc, primesti si-un zambet, poti spune, cu siguranta, ca ai avut o zi perfecta.
No comments:
Post a Comment