Mutenii

Eu nu ma tem de cuvinte, ci de necuvinte. Eu nu ma tem de ceea ce-mi spui fiindca-n timp am invat sa indur ranile pe care le fac uneori cele rostite. Ma tem de ceea ce nu rostesti, de ceea ce poate nici tu nu auzi in tine, de ceea ce alegi sa asurzesti inainte macar sa se transforme in ganduri.

Nu ma tem de cuvinte, ci de toate sentimentele pe care nu ti le deslusesti, de tot ceea ce crezi ca stii, dar nu intelegi. Ma tem ca imi spui una si nu stii ca, de fapt, simti alta. Ma tem ca imi vorbesti cu sinceritatea ratiunii si nu cu cea a inimii. Pe urma ma mai tem ca e fix pe dos si ca uiti de glasul inimii in vreme ce-ti lasi numai logica limpede sa-mi vorbeasca.

Ori amandoua pot sa raneasca in vreme ce amandoua, in orice situatie, creeaza realitati. Fiindca, odata rostite, cuvintele creeaza realitati, iar noi incepem sa actionam intocmai. Si nu ne razvratim, ne aliniem. Nu ne scuturam de ele, ci le credem.

Tare ma tem de ceea ce nu-mi spui fiindca nici tu nu stii ce ascunzi. Si daca ai putea sa-mi scrii o scrisoare nu ai incepe-o niciodata, de teama sa nu o citesti chiar tu si sa vezi ca nu-ti spui ceea ce gandesti, nu auzi ceea ce simti si nu-ti dai seama ca intre tine si cel caruia tocmai i-ai scris nu exista nicio distanta si nicio diferenta.

Tu nu te temi de cuvinte, ci de necuvinte. Ai citit acum. Am recitit acum.