the long way home

we walk each other home until the end of our lives.

e straniu şi o să mi se pară întotdeauna straniu. cum ne îndepărtăm de cei care am fost, cum încercăm să ajungem din nou la cine ştim că am fost cândva, fără să mai avem habar însă de cum am ajuns acolo. să fi fost conjunctura, ne întrebăm uneori. să fi fost ceva ce la momentul acela n-am băgat de seamă? să fi fost un drum firesc pe care l-am parcurs după experienţele trecute pe care azi nu mai avem cum să le repetăm?

aşa că e ciudat. uneori te uiţi la o poză şi nu-ţi vine să crezi că tu erai acolo. alteori, la poze mai vechi, chiar dacă ţi-ai dori, nu mai ai cum să te uiţi. a fost suficient să moară două hard-uri ca să se piardă multe amintiri de prin primii ani din Bucureşti. dar poate că aşa a fost să fie, ce e în trecut să aparţină trecutului şi ce e destinat să se transforme în cenuşă să nu mai renască vreodată.

şi tot e straniu. fiindcă nu ai în interior un calendar sau un jurnal în care să-ţi notezi schimbările şi gândurile. nici în jurnalul real, în care scrii, nu mai eşti cu adevărat sincer cu tine. dar asta vine cu anii, după ce cuvintele au construit ziduri şi-au ridicat cetăţi.

de ce ţi-e frică tot nu scapi aşa că-nveţi şi reînveţi să nu-ţi fie frică. iar uneori e multă linişte, doar linişte. de parcă în multe zile, odată cu ploaia, se strecoară prin ferestre nişte certitudini pe care, deocamdată, nu le poţi descrie. atâta doar că e linişte, foarte multă linişte.